Biserica de lemn din Cernauti

Biserica “Sf.Spiridon”, zisă și Biserica Domnească, a fost făcută de principele Moldovei, Nicolae Mavrocordat, în anul 1715, în târgul Cernăuților, în piața Sfintei Maria. A fost înzestrată cu privilegii domnești de fiii acestuia, Constantin și Ioan. La această biserică cernăuțeană se desfășura în fiecare an procesiunea sfințirii apei de Iordan.

După ocuparea orașului de către Imperiul Habsburgic, în anul 1779 a fost mutată din Cernăuți (de lângă Fântâna Turcească din piața amintită), în satul Șerăuții de Jos (azi aparținător de oraș), unde se află și în prezent.

Sursa

Sursa doi

Ciprian al Moscovei si al Kievului

Mitropolit de Kiev, Moscova și al Întregii Lituanii și Rusii (1380–1385) și mitropolit al Moscovei și Întregii Rusii (1390–1407). Adormirea sa este pomenită de Biserica Ortodoxă la 16 septembrie, iar descoperirea moaștelor sale la 27 mai.

Sfântul Ciprian a fost un cleric de origine aromana, rudenie a lui Grigorie Tambalac, care s-a nevoit la Muntele Athos. În 1373, patriarhul Constantinopolului Filoteu Kokkinos l-a luat din cauza vieții sale pioase și a educației excelente și l-a trimis în Lituania și Rusia. Misiunea lui acolo consta în reconcilierea prinților de Lituania și a Țarului cu mitropolitul Alexie. În 1375, după ce ostilitățile dintre Moscova și Lituania au reînceput, prinții lituanieni au cerut ca Ciprian să fie numit mitropolitul lor. Patriarhul Filoteu Kokkinos, sau Filoteu de Tarigrad (si el tot de origine aroman, nascut la Salonic-pus de familia Cantacuzin de patriarh la Constantinopol), l-a numit pe Ciprian mitropolit de Kiev, al Întregii Rusii și al Lituaniei, astfel încât el să poată uni ambele provincii ecleziastice după moartea mitropolitului Alexis.

În 1378, mitropolitul Alexie a murit. Ca rezultat al disputelor și intrigilor, Ciprian a devenit mitropolit de Moscova în 1381. Cu toate acestea, un an mai târziu, el a fugit din Moscova din cauza apropierii armatelor lui Tokhtamysh. În consecință, a fost îndepărtat din scaunul Moscovei și înlocuit cu mitropolitul Pimen (1382–1384). Acesta a fost urmat apoi de mitropolitul Dionisie (1384–1385). În 1390, Ciprian a fost rechemat la Moscova de Vasile al II-lea, care îl sprijinise tot timpul, și numit Mitropolit al Moscovei și al Întregii Rusii.

Ciprian este amintit ca un înțelept și experimentat păstor al Bisericii lui Dumnezeu și un adept fervent al unității teritoriilor rusești. De fapt, el este cel mai de seamă dintre cei care au realizat unirea bisericii din toate aceste teritorii, inclusiv cele ale Marelui Duce de Lituania. El a fost o persoană erudită și un bun cunoscător al ritualurilor și literaturii bisericești având o grijă deosebită să reglementeze slujbele divine și viața monahală. Sfântul Ciprian a fost cel care a inițiat scrierea lucrării Троицкая летопись (Troitskaya letopis’, sau Cronica Troitskaya) și, probabil, a lucrării Правосудие митрополичье (Pravosudiye metropolich’ye sau Dreptatea mitropolitului). De asemenea, a rescris Viața mitropolitului Petru, care fusese scrisă în jurul anului 1327, făcând-o mai retorică și mai elevată. Ciprian a corectat greșelile din cărțile biblice și a tradus lucrări ecleziastice din limba greacă. Acesta a fost un efort important, ținând seama că tiparul nu fusese încă inventat.

Descoperirea și mutarea moaștelor Sfinților Ierarhi Ciprian Fotie și Iona a avut loc la 27 mai 1472 în timpul construcției noii Catedrale a Adormirii Maicii Domnului din Kremlin, catedrală din piatră, sub mitropolitul Filip (9 ianuarie) și a Marelui Prinț Ivan al III-lea (1462–1505).

Ciprian a fost canonizat de către Biserica Ortodoxă Rusă în secolul al XV-lea.

Sursa

Sursa doi

Biografie: ACADEMIA ROMANA STUDII $I CERCETARI ISTORIA LITERATURII ROMANE VECIII DE STEFAN CIOBANU MEMBRU AL ACADEMIEI ROMAINE , VOL. I

Conac urban al familiei Donici

<<Monument de arhitectură de însemnătate naţională, introdus în Registrul monumentelor de istorie şi cultură a municipiului Chişinău la iniţiativa Academiei de Ştiinţe.

Primele informaţii documentare cu privire la proprietata imobiliară datează din 1863, când aparţinea secretarului de colegiu Aristotel Londis. În 1867 această proprietate a fost cumpărată de către soţia porucicului în rezervă Iulia Vichentievna Ianuşevski, care în 1869 a construit o casă cu subsol, autorul proiectului arhitectul urban Alexandru Osipovici Bernardazzi. La începutul lui 1870 casa a fost vândută Elenei St. Casso, devenită soţia lui Gheorghii Nic. Donici, consilier de stat, efectiv, care a rămas proprietara casei până în 1897. În 1878, după încheierea războiului ruso-turc, în subsolul ei s-a aflat în captivitate Osman-paşa, fostul comandant al armatei otomane, ce se predase iniţial la Plevna. În anii ’80 ai secolului trecut clădirea a fost amplificată. În 1897 casa avea 12 încăperi cu dependinţe.

În 1901 proprietar era atestat Mihail Katakazi, deputat al Adunării deputaţilor nobilimii basarabeane, în 1916 – familia Anghel. În perioada interbelică clădirea a servit drept sediu al Băncii Naţionale. Actualmente este sediul Institutului Patrimoniul Cultural al Academiei de ştiinţe.

Este o clădire construită la colţul cartierului, ridicată pe un plan unghiular, într-un parter pe un demisol, cu faţadele aliniate la liniile roşii ale străzilor Mitropolit Gavriil Bănulescu-Bodoni şi 31 August 1989. Paramentul faţadelor este tencuit neted, contrastând cu demisolul, căptuşit cu piatră spartă. Faţada principală este orientată spre strada 31 August 1989, care include intrarea principală. Compoziţia acestei faţade este asimetrică, alcătuită din şase axe, cinci de ferestre şi una a intrării de onoare, amplasată lateral spre dreapta. Ferestrele sunt în arc în plin cintru, conturate cu o arhivoltă din ciubuc răsucit, sprijinite pe mici console. Accentul compoziţional revine intrării în casă, care are loc printr-un rezalit cu fronton triunghiular, la care este angajat porticul cu aspect de portal oriental, cu golul uşii în arc în plin cintru. Holul intrării este iluminată de o fereastră circulară, urcarea la cota parterului se efectuează prin trepte interioare.

Faţada laterală avea iniţial o compoziţie simetrică, alcătuită din cinci axe, cu un rezalit central, cu colţurile întărite prin lesene. Axa de simetrie era subliniată de un grup din trei ferestre în arc în plin cintru, care se deosebesc de ferestrele din părţile laterale, prin arhivolta alcătuită din bolţari. Faţada a fost alungită de-a lungul străzii cu o nouă porţiune, alcătuită din cinci axe, alcătuite din ferestre mai înguste, toate în arc în plin cintru, arhivolta cărora prezintă aceiaşi soluţie cu bolţari reluată de la casa iniţială. Partea nouă este separată de partea veche printr-o arcada cu o fereastră în centru şi două firide laterale, despărţite prin două coloane ale ordinului doric. Casa veche se deosebeşte şi prin registrul inferior din bosaje “diamant”, mărginit sus prin plita de pervaz a ferestrelor şi jos, de brâul de deasupra demisolului. În axa ferestrelor se află orificiile îngemănate ale aerisirii demisolului, care încadrate în carouri se evidenţiază pe fundalul facturii aspre, imitate din lemn şi în porţiunea nouă a casei. Deasupra ferestrelor, în friza netedă de sub cornişă se află ferestrele triplate ale aerisirii podului. Cornişa casei, ca şi cornişa portalului intrării, este proeminentă, susţinută de arcuri în console, dispuse dens, doar atât cât ţine clădirea din prima fază.>>

Sursa

Catedrala Sfântul Nicolae din Bălți

<<A fost construită de Gheorghe Panaite în perioada 1791 – 1795, după modelul bisericilor romano-catolice. Această catedrală reprezintă cea mai veche construcție din municipiu. Catedrala Sf. Nicolae din Bălți are statutul de monument de importanță istorică și arhitecturală.

Proiectul catedralei a fost făcut de către arhitectul vienez Anton Weissmann. În scopul dezvoltării comerțului local, boierul Gh. Panaite a invitat din Galiția 300 de armeni negustori. Îndeplinind contractul cu armenii Gh. Panaite a construit catedrala romano-catolică. Însă armenii nu au venit și a fost sfințită ca una ortodoxă. Unul din pictorii care a zugrăvit biserica a fost originar din Bălți – Eustațiu Altini. El a zugrăvit iconostasul și o parte din cupole.

În 1888, în fața catedralei Sf. Nicolae este construit un turn-clopotniță cu două niveluri, în stil eclectic, încununat cu o fleșă. În perioada interbelică, clopotniței i s-au adăugat două niveluri noi, arhitectura fațadelor fiind modificată în spiritul arhitecturii istorice românești. La 5 aprilie 1965, în scopul lărgirii pieței centrale din fața Sediului Sovietului orășenesc (actuala Primărie) de deputați ai poporului, clopotnița a fost demolată.

În 1994 a început reconstrucția clopotniței, lucrările fiind finanțate de omul de afaceri Nicolae Chirilciuc. Noua clopotniță a fost sfințită la 22 mai 1995, de hramul orașului. Are patru clopote confecționate dintr-un aliaj de argint, staniu și cupru, și au fost turnate la Moscova. Mijloacele financiare alocate de către Nicolae Chirilciuc se cifrează la circa 800 mii lei. Șeful șantierului a fost Veaceslav Borcoman, iar alți 20 de constructori au efectuat toate lucrările de construcție. Clopotnița are o înălțime de 33 de metri și e constituită din 4 nivele. În construcția ei au fost utilizate peste 300 mii de cărămizi roșii, 140 m3 beton armat în fundație 200 m3 în restul construcției, armătură – 50 de tone. La 22 mai, când a fost sfințită de ÎPS Vladimir, ctitorul acesteia Nicolae Chirilciuc a fost decorat cu înalta distincție a Bisericii Ruse – „Kneazul Vladimir” .

Clopotnița a fost reconstruită respectându-se aspectul său din perioada interbelică.>>

La mijlocul secolului al XIX-lea circa ¾ din orașul Bălți ajunse în proprietatea familiei Catargi, urmașii fraților Panaite. Boierii Catargi și-au adus contribuția la dezvoltarea orașului. La Bălți apar străzile pietruite, casele din piatră, este construit podul de piatră peste Răut (vezi art.anterior despre familia Catargi).

Sursa

Sursa doi

Constantin Catacazi

<<Sau Catacazy (în rusă Константин Гаврилович Катакази, transliterat: Konstantin Gavrilovici Katakazi; n. 1830 – d. 1890) a fost un diplomat rus din secolul al XIX-lea, ministru plenipotențiar al Imperiului Rus în Statele Unite ale Americii.

Familia Catacazi era o familie aristocratică de origine greacă fanariotă (armano-vlaha). În 1807, Anton Catacazi, patriarhul familiei, a emigrat împreună cu fii săi din Moldova în Rusia. Familia Catacazi avea mari proprietăți în estul Moldovei, care au fost transferate Rusiei prin Tratatul de la București. Familia este menționată în catalogul familiilor aristocratice din gubernia Basarabia.

Cei doi fii ai lui Anton Catacazi s-au implicat în viața politică a Rusiei. Fiul cel mare Constantin A. Catacazi (1775-1826) a fost guvernator al Basarabiei din 1818 până în 1825. Însurat cu o principesă din familia Ipsilanti, Constantin a susținut în mod activ societatea secretă greacă Filiki Eteria și acțiunea militară a lui Alexandru Ipsilanti în Moldova și Țara Românească din 1821. Al doilea fiu, Gavriil Catacazi, a intrat în serviciul diplomatic rus. Principala sa misiune a fost cea de legat al Imperiului Rus pe lângă regele Otto al Greciei. După această misiune, Gavriil a fost numit senator al Imperiului Rus.

Constantin Gavrilovici Catacazi a intenționat să urmeze cariera tatălui său și a intrat în serviciul Ministerului Afacerilor Străine al Rusiei. La începutul anului 1865 Catacazi i-a scris un memoriu Principelui Aleksandr Gorceakov cancelar de stat al Imperiului Rus. Memoriul său prezenta un plan conform căruia Rusia putea fi mediator în războiul civil american. În argumentarea sa, Catacazi susținea că atât Nordul cât și Sudul considerau că Rusia este un prieten deosebit al lor, ceea ce o punea într-o situație avantajoasă de mediator. Această ipoteză nu era absolut corectă, deoarece flota rusă efectuase manevre prin care demonstra sprijinul Rusiei pentru cauza nordistă, cu scopul de a împiedeca intervenția Regatului Unit de partea Confederației. Memoriul arăta că era în interesul Rusiei să se alieze cu Statele Unite pentru a contrabalansa influența Imperiului Britanic.

Gorceakov s-a declarat favorabil recomandărilor din memoriu, dar nu a luat nicio decizie asupra propunerilor. El i-a trimis o copie a memoriului lui Eduard Andreevici Stoeckl, ministrul plenipotențiar al Rusiei la Washington, dându-i toată latitudinea de a aprecia situația și de a lua măsurile pe care le considera cele mai potrivite cu privire la propunerile lui Catacazi. Războiul civil american se apropia însă de sfârșit și cu o lună înainte de căderea orașului Richmond, medierea nu era o opțiune realistă.

După ce dusese la bun sfârșit negocierile pentru vânzarea provinciei Alaska către Statele Unite, în 1869, Stoeckl și-a prezentat demisia pe motive de sănătate. Vladimir Andreevici Bodisko, fost agent al Companiei Ruso-Americane a fost desemnat temporar ca locțiitor al șefului legației Rusiei de la Washington. Ca soluție definitivă, Cancelarul Gorceakov a propus numirea protejatului său, Constantin Catacazi, ca trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al Rusiei în Statele Unite.

Deși, inițial, Țarul Alexandru al II-lea al Rusiei avusese rețineri în legătură cu această numire, în cele din urmă a cedat recomandărilor cancelarului. În cursul audienței de numire, țarul Alexandru al II-lea i-a spus lui Catacazi: „Instrucțiunile Dvs. sunt foarte concise și clare: trebuie să vă reamintiți în permanență că poporul american este cel mai bun prieten al nostru.”

Catacazi a sosit la Washington spre sfârșitul anului 1869. Experiența sa diplomatică era însă orientată mai mult către relațiile diplomatice ale Rusiei cu statele din Balcani, unde trimișii ruși erau frecvent implicați în diferite intrigi cu intenția de a influența politicile interne ale țărilor în care erau acreditați. Constantin a încercat să utilizeze aceleași procedee în Statele Unite. El s-a opus direct cererii de despăgubiri a unui cetățean american împotriva unor firme rusești, încercând prin diferite metode să-l silească să-și retragă cererea. În acea vreme aveau loc negocieri în cadrul Comisiei Mixte a Regatului Unit și a Statelor Unite pentru rezolvarea problemei compensărilor pentru prejudiciul adus prin vânzarea vasului CSS Alabama forțelor sudiste, în timpul războiului civil american. Catacazi a publicat diferite materiale în presă, încercând să ducă la eșecul negocierilor. De asemenea, el a încercat să influențeze deciziile și modul de vot al diferitor membri ai Congresului. Secretarul de Stat Hamilton Fish l-a atenționat în repetate rânduri că această comportare nu era compatibilă cu statutul său diplomatic, totuși Catacazi nu și-a modificat modul de a acționa. Mai mult, Catacazi a început să se exprime nerespectos față de președinte și de membrii guvernului american. Confruntat cu declarațiile respective, Catacazi nega orice implicare sau vinovăție.

În cele din urmă situația a devenit cu totul intolerabilă și președintele Ulysses S. Grant i-a dat instrucțiuni Secretarului de Stat Fish să-i ceară gvernului rus rechemarea ministrului Catacazi. În scrisoarea către Ministerul Afacerilor Străine al Rusiei se menționa:

“În momentul sosirii sale la Washington, Catacazi a făcut promisiunea că va fi un ministru foarte eficient și acceptabil, făcând o impresie foarte plăcută. Totuși, în foarte scurt timp, a devenit foarte dezagreabil, intervenind în probleme care nu erau în niciun fel corelate cu mandatul său. A intervenit de asemenea în probleme de competența Congresului, deranjând Senatorii și Membri Camerei Reprezentanților și făcând uz de intervenții și solicitări personale, neuzuale din partea reprezentanților altor puteri acreditate pe lângă acest guvern. Aceste acțiuni erau respingătoare și deranjante pentru membrii legislativului, care erau abordați în acest mod nepotrivit, având tendința de a împiedeca libertatea procesului legislativ în problemele la care se refereau intervențiile sale. El nu s-a sfiit să folosească ziarele acestei țări pentru a influența opinia publică în legătură cu problemele pe care guvernul le avea de rezolvat și și-a permis multe libertăți în caracterizarea diferitor măsuri luate de guvern sau a diferitor persoane oficiale. În conversațiile sale el era mai agresiv și mai nereținut, utilizând un limbaj abuziv și denigrator față de diferite persoane, multe dintre ele având funcții publice și bucurându-se de respectul și încrederea colectivității. Incorectitudinea unui ministru străin de a încerca astfel să influențeze și să inducă în eroare opinia publică a țării constituie un motiv suficient pentru ca acesta să înceteze să mai fie un intermediar util între guvernul pe care îl reprezintă și guvernul pe lângă care este acreditat.”

Această scrisoare a fost transmisă la 16 iunie 1871 Ministerului Afacerilor Străine al Rusiei de către Jeremiah Curtin ministru plenipotențiar al Statelor Unite. Momentul era critic, deoarece o vizită a Marelui Duce Aleksei Aleksandrovici era programată pentru toamna aceluiaș an, iar prezența ministrului plenipotențiar al Rusiei în timpul vizitei era absolut necesară. Deși tonul scrisorii nu lăsa nicio îndoială asupra nemulțumirii americane, Ministerul Afacerilor Străine al Rusiei nu a reacționat în niciun fel, invocând pretextul că Aleksandr Gorceakov, singurul îndreptățit să ia o decizie, era plecat în Germania. Pe 18 august, Statele Unite au revenit cu cererea de rechemare, solicitând ca problema să fie rezolvată înainte de vizita Marelui Duce. În cele din urmă guvernul rus a răspuns, cu rugămintea ca guvernul Statelor Unite să tolereze prezența ministrului Catacazi până în momentul în care Marele Duce era prezentat Președintelui Statelor Unite, urmând ca însărcinarea sa să înceteze imediat după aceea. Acest răspuns era o gafă dipomatică. Conform protocolului, ministrul plenipotențiar al Rusiei era cel care trebuia să-l prezinte pe Marele Duce, astfel încât menținerea lui în post îl silea pe președintele Ulysses S. Grant să-l primească pe Catacazi, deși îl declarase oficial “persona non grata”.

De aceea, chiar dacă, în general, vizita Marelui Duce în America a fost considerată un succes, recepția lui la Casa Albă în Washington a fost extrem de scurtă și rece. Întâlnirea sa cu președintele Grant, la care Konstantin Catacazi era prezent, a durat doar 15 minute, timp în care Marele Duce s-a întreținut în special cu Doamna Grant. Întreaga vizită la Washington a durat doar o singură zi. Nu s-a organizat nicio recepție oficială la Washington în cinstea Marelui Duce, deși în timpul tuturor celorlalte vizite ale membrilor unor case domnitoare s-au organizat dineuri de gală. Astfel de dineuri au avut loc când președintele John Tyler l-a primit pe François d’Orléans, principe de Joinville, fiul regelui Ludovic-Filip al Franței, când președintele Abraham Lincoln l-a primit pe Principele Napoleon Joseph Bonaparte și chiar când președintele Ulysses Grant l-a primit pe Kamehameha al V-lea, regele Insulelor Sandwich. Nemulțumirea președintelui Grant cu privire la întârzierea rechemării lui Catacazi era evidentă și, în condițiile date, era exclus să se poată așeza la aceeași masă cu ministrul Catacazi. De aceea, recepția Marelui Duce la Casa Albă a fost o gravă lovitură pentru diplomația rusă. Existase speranța ca, în timpul întâlnirii, să se semneze un tratat de alianță militară între Statele Unite și Rusia. Deoarece prevederile unui asemenea tratat ar fi trebuit să facă obiectul unor negocieri prealabile, în care ar fi fost implicat ministrul Catacazi, nu a mai avut loc semnarea vreunui document oficial între cele două state.

Pe 26 noiembrie 1871, Catacazi a informat Departamentul de Stat că Generalul Aleksandr Gorlov, atașatul militar al Rusiei, urma să preia conducerea Legației Imperiale a Rusiei la Washington.

Tensiunea diplomatică generată de atitudinea lui Constantin Catacazi a fost atât de puternică, încât președintele Grant a considerat necesar să informeze Congresul printr-o înștiințare specială. Aceleeași informare a fost repetată în al treilea discurs al președintelui despre Starea Uniunii:

„Relațiile de strânsă prietenie care au existat de multă vreme între Statele Unite și Rusia continuă fără impedimente. Vizita celui de al treilea fiu al împăratului este o dovadă din partea guvernului rus de a nu scădea cordialitatea acestor relații. Primirea Marelui Duce cu toată ospitalitatea este o dovadă din partea noastră că împărtășim dorința guvernului rus. Comportarea de neiertat a ministrului rus la Washington a determinat cererea de rechemare a sa și refuzul nostru de a-l mai primi în calitate de reprezentant diplomatic. Era imposibil, pentru auto-respectul sau chiar pentru demnitatea țării noastre, să permitem Dlui Catacazi să continue să aibă relații cu guvernul Statelor Unite, după insultele personale pe care le-a adus unor reprezentanți ai guvernului și ingerințele repetate, prin diferite mijloace, în relațiile dintre Statele Unite și alte țări. În conformitate cu dorința mea, guvernul nostru a fost scutit de a mai avea relații cu Dl. Catacazi, iar conducerea treburilor legației imperiale a fost încredințată unui bărbat împotriva căruia nu se mai poate ridica nici cea mai mică obiecție.”

Deși Konstantin Catacazi a părăsit Statele Unite, aceasta nu a dus la terminarea intrigilor sale. În 1872 a publicat o carte la Paris în care descria conflictul său cu guvernul Statelor Unite. Intitulată “Un incident diplomatic”, cartea era concepută sub forma unei scrisori deschise adresate Șefului Curții Supreme a Statelor Unite, Salmon Portland Chase. Curtea Supremă nu a răspuns acestei scrisori. Pentru Statele Unite conflictul se terminase în momentul rechemării lui Catacazi.>>

Sursa

Sursa doi

Iancu Flondor

Iancu <<(n. 3 august 1865, Storojineț, Ducatul Bucovinei, Imperiul Austriac – d. 19 octombrie 1924, Cernăuți, România) a fost un om politic român din Bucovina, care a militat pentru unirea acesteia cu Regatul României. Era membru al familiei nobiliare Flondor.

Iancu cavaler de Flondor s-a născut la data de 16 august 1865 în orașul Storojineț (pe atunci în Imperiul Austriac, astăzi în Ucraina) în familia boierului român Gheorghe cavaler de Flondor (1828-1892). Tatăl lui Iancu Flondor, Gheorghe cavaler de Flondor, mare proprietar la Storojineț era fiul lui Nicolai cavaler de Flondor, născut în Milie (1795-1864) și căsătorit în Storojineț cu Ecaterina von (de) Cârste, fiică a lui Teodor cavaler de Cârste și a Smarandei (născută von Ralli). Mama sa, Isabella născută von Dobrowolschi de Buchenthal (1835- 1890), o cunoscută pianistă, provenea din Rogojești, Botoșani. Isabella Dobrowolschi a avut o soră, Ludmila, căsătorită Ianoș. Familia Dobrowolski a fost de origine poloneză, însă încă în secolul XVIII s-a romanizat prin căsătorii.

Familia Dobrowolski a obținut la 1800 un titlu de noblețe polonez, iar mai târziu, în Bucovina, titlul nobiliar austriac de Ritter (Cavaler) cu predicatul “von Buchenthal”.

Tatăl lui Iancu Flondor, Gheorghe Flondor a fost deputat al Corpului al doilea electoral al Curiei (curie = corp electoral – pe timpul dominației habsburgice) marii proprietăți în legislatura I (1861-1866) al Curiei comunelor rurale (Storojineț), în legislatura a IV-a (1871-1877), a V-a (1878-1883), a VI-a (1884-1889) și a VII-a (1890-1891). A fost membru al Partidei federalist-autonomiste, apoi al celei conservatoare și al Partidului Național Român „Concordia.”

Iancu Flondor este descendentul unei vechi familii boierești, care a deținut dregătorii și a avut moșii în Principatul Moldovei|Țara de Sus a Moldovei. Familia Flondor era înrudită din vechime cu familiile Balș, Buhuș, Ureche și alte familii mari ale Moldovei. S-a căsătorit, la 11 februarie 1899, cu Elena de Zotta (n. 19 decembrie 1876- d. 1918), fiica lui Ioan (Iancu) cavaler de Zotta și a Elenei, născută Hurmuzaki (aromani) . Cei doi căsătoriți erau ortodocși după tată și catolici după mamă..Ei au fost cununați însă în rit ortodox de către preotul paroh al localității Gogolina, districtul Cernăuți. De menționat că Elena de Zotta a fost inițial căsătorită cu Emanoil Flondor (deputat). Iancu și Elena Flondor au avut trei copii, Șerban (n.1900, d. 1971), Neagoe (n.1901, d. 1952) și Mircea (n.1908, d. 1927). O genealogie a familiei Flondor a fost elaborată de Sever Zotta, director al Arhivelor Statului din Iași și publicată în anul 1933 În Arhivele Statului, București, fond Iancu Flondor se găsesc diploma de absolvire a Universității din Cernăuți și cea de doctor în Drept a celei din Viena, brevetul de locotenent de rezervă al armatei austriece (1887), brevetul “Crucea comemorativă a războiului din 1916-1918”, brevetul de membru al Ordinului Coroana României în grad de “Mare cruce”, acordat de regele Ferdinand I (1918) etc. Trebuie precizat că în Arhivele Naționale ale României, București, fondul personal Iancu Flondor conține 77 dosare, unde se găsesc documente originale, adrese, scrisori referitoare la familia Flondor, pe de o parte, și la viața Bucovinei de dinainte și de după Unirea din 1918, pe de altă parte.

După absolvirea studiilor secundare la Liceul German din Cernăuți (k.k. Ober-Gymnasium in Czernowitz) cu diplomă de bacalaureat (în 1884), a studiat la Facultatea de Drept a Universității “Franz Joseph” din Viena (1885-1888). A obținut titlul științific de Doctor în Drept la Universitatea din Viena (k.k.Universität zu Wien) (în 1894), sub numele Flondor Johann, Ritter von (din) Storojineț.

În urma serviciului militar (efectuat într-un regiment de husari în Cernăuți) a obținut brevetul de locotenent de rezervă.

În anul 1892, după moartea tatălui său se stabilește la moșia sa de la Storojineț și ia conducerea moșiilor Storojineț, Ropcea, Milie și Broscăuți. Se dedică activității politice, devenind un lider politic al românilor din Bucovina și militând pentru unirea națională a tuturor românilor.

Pentru sprijinirea emancipării intelectuale și politice a țăranilor de pe moșia sa (Storojineț), Iancu Flondor a susținut crearea în 1896 a Societății de citire “Crai Nou”. Această Societate depindea de asociația “Școala Română” din Suceava.

Iancu Flondor s-a implicat în viața politică a Bucovinei încă de la sfârșitul anilor ’80 ai secolului al XIX-lea, făcând parte din gruparea politică a “tinerilor” români, alături de George Popovici, Grigore Filimon, Florea Lupu, Constantin Morariu, Zaharia Voronca, Constantin Isopescu-Grecul ș.a. Această grupare a acționat în paralel cu organizațiile politice oficiale, nefiind acceptați în rândul elitei politice românești o anumită perioadă.

Materializarea acestei colaborări s-a realizat prin organizarea unei mari adunări politice a românilor în Cernăuți, la 7 martie 1892, care a decis coagularea tuturor forțelor politice românești într-un partid național unit, reprezentat prin societatea politică «Concordia». Această dată este considerată de către istoriografi drept moment al creării Partidului Național Român din Bucovina. Societatea Concordia a fost înființată de Modest de Grigorcea din Carapciu pe Siret, viitorul președinte al Societății. Structura respectivă urma să se întemeieze pe programul publicat cu un an mai devreme în paginile “Gazetei Bucovinei”, organ de presă care a fost susținut și de Iancu Flondor. Deși “tinerii” s-au implicat activ în campania electorală, reprezentanții “bătrânilor” lideri politici conservatori bucovineni au obținut majoritatea mandatelor încredințate românilor, acest fapt conducând la perpetuarea atitudinii moderate în rândurile clasei politice conducătoare românești. „Tinerii” s-au declarat nemulțumiți și au început să-i acuze pe membrii Dietei și ai Comitetului Țării de faptul că nu foloseau limba română în aceste foruri, preferând germana și că nu serveau românismul în măsura dictată de imperativele epocii.

În anul 1897, gruparea “tinerilor”, nemulțumiți de politica pasivă promovată de elita tradițională a bătrânilor boieri de la „Concordia”, de absența unor acțiuni ferme și de accentuarea disensiunilor între membrii conducerii societății “Concordia” și unii deputați ai Dietei și Parlamentului imperial, în frunte cu Iancu Flondor și juristul Gheorghe Popovici (poetul Teodor Robeanu), s-a constituit într-un comitet cu scopul de a contribui la structurarea unui partid național puternic. Noua formațiune politică formată (denumită ulterior Partidul Poporal Național Român sau Partidul Național Radical Român) a încercat să preia conducerea Partidului Național Român din Bucovina. Organul de presă al partidului a devenit ziarul “Patria” (1897-1900), având ca principal finanțator pe Iancu Flondor, ziar editat de transilvăneanul Valeriu Braniște (cumnatul lui Eminescu).

Tânăra generație de politicieni susținea un radicalism în viața politică și în atitudinea față de administrația Bucovinei, dorind spre deosebire de conservatori, să emancipeze masele românești (țărani, meseriași, intelectuali din lumea satelor și din orașe), conștientizând necesitatea formării unui suport social pentru derularea luptei contra tendințelor ce aduceau prejudicii întregii națiuni.

În august 1898, după retragerea lui Victor baron (1880) de Stârcea din viața politică, în fruntea Partidului Național Român a fost ales Ioan Lupul, căpitanul țării, iar liderii “tinerilor”, Iancu Flondor și Modest Grigorcea au devenit vicepreședinți. În toamna anului 1898 Iancu Flondor a fost ales deputat în Dieta Bucovinei, cu unanimitate de voturi, din partea Colegiului II al marilor proprietari. Cu prilejul inaugurării sesiunii Dietei Bucovinei la 28 decembrie 1898, Iancu Flondor a afirmat că va lupta pentru promovarea dreptului autohtonilor la utilizarea limbii materne: „Voi lucra totdeauna într-acolo ca limba noastră să domineze nu numai în cameră, ci să fie întrebuințată și în actele oficiului”. În toamna anului 1918 a fost primar al orașului Storojineț.

In urma manevrelor autorităților austriece, în martie 1900, o parte din membrii partidului (gruparea conservatoare) pactizează cu oficialitățile bucovinene, motiv pentru care Flondor demisionează din partid în același an. Împreună cu Gheorghe Popovici și Ioan Țurcan, întemeiază Partidul Național Poporal, având ca organ de presă “Deșteptarea” (înființat în 1893). Președinte al noului partid a fost ales George Popovici, iar Iancu Flondor a fost desemnat președinte al Comitetului Central al partidului, devenind șef al formațiunii după plecarea lui George Popovici în România, în anul 1901.

În ianuarie 1902, PNR se distanțează de politica guvernatorului Friedrich von Bourguignon Freiherr von Baumberg (1897-1903) și astfel, în iunie 1902, are loc împăcarea și unificarea celor două partide sub denumirea de Partidul Național Român, sub conducerea lui Iancu Flondor.

Cu toate acestea, în iunie 1904 are loc o nouă dizidență, alături de democrații lui Aurel Onciul, părăsește partidul și gruparea conservatorilor, care se temeau să nu li se aplice eticheta de iredentism pe care o purta Flondor. La data de 17 iunie 1904, Iancu Flondor demisionează definitiv din Partidul Poporal Național Român, retrăgându-se la moșia sa de la Storojineț. Din noiembrie 1904, publicația acestui partid, „Deșteptarea poporului” și-a încetat apariția.

Forțele politice, regrupate din nou în 1908 în cadrul Partidului Creștin Social Român (PCSR) din Bucovina, apelează tot la Iancu Flondor, acesta fiind ales ca președinte în lipsă la 19 octombrie 1908. Ca urmare a acordului intervenit între democrații lui Aurel Onciul și naționali, în ianuarie 1909, PCSR din Bucovina și-a schimbat numele în Partidul Român, păstrându-și statutul și organizarea, iar conducerea partidului a devenit comitet național.

La 7 februarie 1909, Iancu Flondor reintră în viața politică ca președinte al Partidului Român, avându-i ca vicepreședinți pe Aurel Onciul, Zaharie Percec și Mihai Boca. Noua conducere a reluat programul său de la sfârșitul secolului al XIX-lea, urmărind antrenarea țărănimii române din Bucovina în lupta politică. În aprilie 1909 Iancu Flondor a pornit în fruntea a 600 țărani din satele Mahala, Ostrița și Buda, pentru a cere baronului Regner-Bleyleben, guvernatorul Bucovinei, anularea contractului de arendă încheiat de Fondul Religionar Ortodox cu Stammler, pentru moșiile din Mahala.

Cu toate acestea, în preajma campaniei electorale pentru Parlament și pentru Dieta Bucovinei din 1911, cele trei grupări ale Partidului, națională, democrată și conservatoare, au intrat în dispută pentru distribuirea mandatelor. Din cauza divergențelor interne apărute, Iancu Flondor a demisionat din nou, în noiembrie 1910, refuzând să mai revină în fruntea partidului, în pofida rugăminților membrilor de frunte ai partidului. El s-a retras din nou la Storojineț, mulțumindu-se, în toată această perioadă, cu postura de sfătuitor al oamenilor politici români din Bucovina și sprijinitor al mitropolitului Vladimir de Repta (a fost numit, prin decret imperial, Arhiepiscop al Cernăuţilor şi Mitropolit al Bucovinei şi Dalmaţiei), în chestiunile privitoare la păstrarea caracterului românesc al Mitropoliei Bucovinei. Retragerea lui Iancu Flondor la Storojineț în noiembrie 1910 a însemnat și încetarea apariției gazetei „Patria”. În locul „Patriei” rămânea ca organ oficial al Partidului Național Român ziarul „Foaia poporului”.

Odată cu izbucnirea primului război mondial și deși era amenințat cu eventuale represalii din partea autorităților austriece, Flondor a refuzat să se refugieze în România afirmând că: “Mai am și răspunsuri nu numai față de mine și de familia mea. Eu stau în văzul tuturor. Ceea ce fac are repercusiuni în multe direcții. De aceea nu pot face ce mi-ar plăcea sau ar fi interesul meu imediat și personal. Trebuie să mă gândesc și la alții și la viitor” .

În perioada primului război mondial, Iancu Flondor și-a pierdut, în urma unui incendiu, conacul și întregul utilaj agricol. El a intervenit pe lângă comandantul rus, generalul Alexei Brusilov, în interesul populației bucovinene, lipsită de alimentele de bază și de posibilitatea de a se aproviziona și mereu amenințată cu deportări și cu rechiziții ale bunurilor. În anul 1917, Iancu Flondor a fost acuzat de către guvernul austriac de înaltă trădare și a scăpat cu viață numai datorită intervenției parlamentarilor români din Viena.

La 15 februarie 1915, Iancu Flondor i-a înaintat lui Ion I. C. Brătianu un Memoriu privitor la fruntariile Bucovinei prin intermediul deputatului Ioan Mavrocordat (din Dângeni). In acest Memoriu, Flondor îl informa pe Brătianu că la Cernăuți s-a constituit un comitet ucrainean care pregătește o hartă etnică a Nordului Bucovinei, pentru a fi încorporat Rusiei. În Memoriu, Flondor atrăgea atenția asupra criteriilor pe baza cărora urmează a fi stabilite fruntariile de nord ale Bucovinei și anume, principii istorice, etnice, economice și culturale. Acest Memoriu a fost interceptat de autoritățile militare austriece și a intrat în 1916, în posesia contelui Ottokar Czernin, cancelarul Austro-Ungariei; autoritățile austriece i-au intentat lui Flondor un proces la Curtea Marțială din Lemberg (Lvov) care s-a judecat în perioada 1916-octombrie 1918, însă n-a fost soluționat datorită evenimentelor de război.. În 1918 s-a prăbușit Imperiul Austriac.

În toamna anului 1918, revine în fruntea mișcării de eliberare națională a românilor din Bucovina și cere guvernatorului austriac conte Joseph Etzdorf să predea românilor prerogativele puterii.

La 9/22 octombrie 1918 a apărut la Cernăuți primul număr al ziarului Glasul Bucovinei, fondat de Sextil Pușcariu, Vasile Bodnărescu, Radu Sbiera și Alexe Procopovici, cu apariție bi-săptămânală. Editorialul „Ce vrem”, publicat în numărul 1 din 22 octombrie 1918, a reprezentat o declarație de principii a românilor bucovineni în problema națională; în articol se scrie: “Vrem să rămânem Români pe pământul nostru strămoșesc și să ne ocârmuim singuri, precum o cer interesele noastre românești”.

La Viena, cei 6 deputați români din Dietă (parlament) au transformat Clubul parlamentar român în Consiliul Național Român, condus de C. Isopescu- Grecul și Gheorghe Grigorovici.

La 14/27 octombrie 1918, din inițiativa lui Iancu Flondor și Sextil Pușcariu s-a organizat la Cernăuți Marea Adunare Națională Română care s-a proclamat Adunare Constituantă, întrunită în sala „Palatului Național” din Cernăuți, în prezența a peste 150 de delegați. Istoricul Ion I. Nistor precizează în lucrarea sa Unirea Bucovinei că „Convocarea adunării s-a făcut în baza articolului 2 din legea austriacă pentru întruniri. Scopul adunării era de a se proclama constituanta și de a alege un consiliu național ca organ reprezentativ al românilor bucovineni, care avea să intre imediat în legătură cu românii din Transilvania și Ungaria.” La această adunare politică au participat deputații români din Parlamentul din Viena, foștii deputați din ultima dietă a Bucovinei și primarii din întreaga provincie , totodată s-a creat Consiliul Național Român, alcătuit din 50 de membri, cu reprezentanți din toate județele Bucovinei, precum și un organism cu caracter de guvern numit Consiliul Secretarilor de Stat, alcătuit din 14 secretari de stat. Guvernul provizoriu avea un comitet executiv, prezidat de Iancu Flondor. Adunarea Constituantă votează, la propunerea lui Iancu Flondor, “Moțiunea Constituantă a Bucovinei” pentru Unirea Bucovinei cu România. Moțiunea a fost citită de Dorimedont Popovici, ajutor de primar al orașului Cernăuți și deputat în Dieta Bucovinei. După adunarea Constituantei Bucovinei, membrii Consiliului Național Român au fost urmăriți de jandarmeria austriacă, încă în plină putere și s-a încercat chiar arestarea lor, fiind declarați „trădători de țară.”

Pe data de 28 octombrie 1918, Iancu Flondor, deputatul Gh. Sârbu și fostul deputat Dori Popovici, în numele Consiliului Național, au cerut guvernatorului Josef von Etzdorf să predea puterea de guvernare, dar acesta a refuzat.

Elemente antiunioniste, în frunte cu Aurel Onciul, au început să se manifeste ostil și tulburau ordinea publică. Soldați ucraineni din Regimentul de Infanterie 41 și din cel de Vânători 22, în ziua de 2 noiembrie au părăsit cazărmile, au prădat depozitele statului, s-au înarmat cu arme și muniții și nu s-au mai supus ordinelor superiorilor. Haosul pusese stăpânire pe Cernăuți, iar corpurile de armată austro-ungare din Ucraina și Basarabia erau în dizolvare. În Cernăuți se aflau și legiunile de voluntari ucraineni, sub comanda arhiducelui Wilhelm de Habsburg, cu nume ucrainizat în cneaz Wasyl Weschywan , zis cneaz Stefanovici, pretins conducător al „Regatului Ucrainean”. O parte a legionarilor ucraineni a dezertat și s-a unit cu soldații ucraineni din cele două regimente din oraș. În aceste condiții, guvernatorul, cu doar un număr redus de jandarmi, nu mai putea restabili ordinea.

În 4 noiembrie, în casa profesorului Alexandru Hurmuzachi a avut loc o întâlnire între guvernatorul Etzdorf și Iancu Flondor, însoțit de Aurel Țurcan și I. V. Stârcea. Etzdorf le spune politicienilor bucovineni că este gata să se retragă din funcție dacă se constituie un guvern din reprezentanți ai ambelor naționalități : români și ucraineni; Iancu Flondor refuză.

La 6 noiembrie, elemente reacționare, susținute de indivizi înarmați, ocupă Palatul guvernatorului pe care îl gonesc, precum și clădirile administrației provinciale și se instalează ca “guvern al Bucovinei”. Guvernatorul Josef von Etzdorf se vede nevoit să semneze Protocolul de transmitere a puterii de guvernământ asupra Bucovinei din 6 noiembrie 1918 și predă puterea lui Omelian Popowicz (fost deputat ucrainean) și lui Aurel Onciul, pe care îl considera ca fiind “unicul român proaustriac”.

La 15/28 noiembrie 1918 Congresul General al Bucovinei, întrunit în Sala Sinodală din Palatul Mitropolitan din Cernăuți (clădire proiectată la 1860 de Josef Hlavka, astăzi fiind Universitatea din Cernăuți) sub președinția dr. Iancu Flondor, a adoptat prin vot moțiunea Unirii Bucovinei cu Regatul României. În rezoluțiunea Congresului General al Bucovinei prin care s-a hotărât Unirea se menționează: „Drept aceea noi, Congresul General al Bucovinei, întrupând suprema putere a țării și investit singur cu putere legiuitoare, în numele suveranității naționale hotărâm Unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României”. La 28 noiembrie 1918 s-a prezentat în Congresul general hotărârea de Unire a Bucovinei care se luase anterior în 27 octombrie 1918.

La Congresul General, din partea Basarabiei erau prezenți Pantelimon Halippa, Ion Pelivan, Ion Buzdugan și Grigore Cazacliu, iar din Transilvania, Gheorghe Crișan, Victor Deleu și Vasile Osvada. Au participat și peste o sută de refugiații bucovineni care au venit la 24 noiembrie din Basarabia, la Cernăuți, în frunte cu I. Nistor, dintre care 12 fruntași au fost cooptați în Consiliul Național.

Documentul original al Proclamației din 15/28 noiembrie 1918 de Unire a Bucovinei cu Regatul României se găsește în Fondul personal Iancu Flondor din Arhivele Naționale ale României. Tot în acest fond personal este inclusă adresa Președintelui Congresului General al Bucovinei către primul-ministru al Guvernului României, prin care i se aduce la cunoștință hotărârea luată în Sala Sinodală din Cernăuți. Moțiunea de Unire a fost adoptată cu unanimitate de voturi. La Congresul General al Bucovinei (inclusiv la votarea moțiunii de Unire) au participat 74 membri ai Consiliului Național Român, 7 delegați germani, 6 delegați polonezi și 13 delegați ucraineni din comunele ucrainene Rarancea, Toporăuți, Cuciurul Mic, Ivancăuți, Putila-Storojinețului.. Moțiunea de Unire a fost sprijinită de o delegație a Consiliului național al Polonilor din Bucovina și de o delegație a Consiliului național al Germanilor din Bucovina. Iancu Flondor este ales ca președinte al Consiliului Național Român și devine primul șef al guvernului român în Bucovina. Cu acest prilej, el declară: “Sunt gata să jertfesc totul pentru înfăptuirea voinței poporului român din Bucovina”….>>

Pe în 11 noiembrie 1918 armata română a intrat în Cernăuți.

…<<La data de 18 decembrie 1918, Iancu Flondor este numit în funcția de ministru secretar de stat, fără portofoliu, însărcinat cu administrarea Bucovinei în Guvernul Ion I.C. Brătianu. A fost ministru pentru Bucovina în perioada decembrie 1918-aprilie 1919. În această calitate, el a pus bazele noii administrații românești în Bucovina: a introdus limba română în învățământ (fiind înființate școli românești la Cernăuți, Românești,Siret, Călinești), în administrație, justiție etc.; a angajat funcționari din rândul autohtonilor; a militat pentru recuperarea depozitelor din băncile austriece; a sprijinit presa românească; a promovat democratizarea vieții publice și a pledat în favoarea intereselor țăranilor în cadrul elaborării proiectului de reformă agrară ș.a. Numeroase documente din Fondul personal Iancu Flondor din Arhivele Naționale ale României evidențiază ampla activitate a lui Iancu Flondor pe plan economico-financiar, ca ministru pentru administrarea Bucovinei. Dintre acestea, trebuie menționate memoriile lui Iancu Flondor către Ministerul de Finanțe, prin care solicită susținerea financiară a economiei Bucovinei printr-un împrumut intern, pe bază de bonuri de tezaur, proiectul de lege asupra colonizării zonelor cu populație rară, care prevedea ca cei nou veniți să aibă vârsta de cel mult 45 de ani, să fi satisfăcut serviciul militar, să fie căsătoriți, cu copii, să se ocupe de agricultură, să posede inventar agricol necesar cultivării lotului….>>

…<<În subsidiar, ar fi de menționat că Șerban Flondor a fost deținut politic al regimului comunist din România (1952–1957)…

…<<In Arhivele Statului din Cernăuți există “Colecția de documente “Familia Flondor” care cuprinde 10 dosare; fondul “Colecția de documente…” are numărul de inventar 1243.

Iancu Flondor, în orele de repaus de la conacul său din Storojineț, cultiva muzica, fiind un violoncelist distins sau sculptura pentru care avea un talent pronunțat. La Storojineț se ocupa de administrarea moșiei. Avea fabrică de spirt și creștea vite. Fiica sa vitregă, Maria Flondor, care ulterior s-a căsătorit cu profesorul Gh. A. Cuza, scria versuri în limba germană pe care voia să le publice la Viena.

Spre cinstirea celor care s-au jertfit pentru împlinirea idealului sfânt al Unirii, la 11 noiembrie 1924, în Piața Unirii din Cernăuți a fost dezvelit monumentul unirii . La festivitate au participat Regele Ferdinand și Regina Maria, Principele Carol și Principesa Elena, prim-ministrul Ion I. C. Brătianu ș.a.

A fost membru de onoare al Societății Academice Junimea din Cernăuți (1897) și al Societății Academia Ortodoxă. A fost redactor-șef al ziarului “Patria” (1897–1900), de asemenea coeditor și coproprietar al publicației de propagandă românească în l. germană Bukowiner Journal (1902–1903). A fost președinte al Partidului Poporal Național Român din Bucovina și al Partidului Creștin Social Român din Bucovina (1908–1910). Din perspectiva funcțiilor deținute, cea mai importantă rămâne activitatea pe plan politic. Din documentele păstrate în fondul personal Iancu Flondor, menționat mai sus, se constată preocuparea lui Flondor pentru organizarea Partidului Național Român din Bucovina, fixându-i statutele lui, după care se conturează principalele direcții din programul acestui partid: pe plan extern -apropierea de țările vecine României din Peninsula Balcanică, pe plan intern–reforme pentru clasa țărănească, crearea Casei Rurale, încurajarea industriei casnice țărănești, crearea unui credit comercial și industrial pentru întărirea clasei de mijloc, înființarea Casei Spitalelor la sate și orașe etc.

Iancu Flondor s-a retras din toate funcțiile politice deținute la 15 aprilie 1919 (când a demisionat din guvernul Ion I.C.Brătianu, în urma unui conflict cu Ion Nistor), dezamăgit de moravurile politice ce se instaurau. În concepția lui Iancu Flondor, integrarea Bucovinei trebuia să urmărească descentralizarea și crearea de autonomii provinciale. În schimb, Ion Nistor era adeptul unei centralizări de tip liberal francez, promovând ideea conducerii provinciei fără organe legislative și executive proprii. În locul lui Flondor, este desemnat istoricul Ion Nistor…

…În anul 1921 Take Ionescu, care încerca să găsească o soluție pentru formarea noului cabinet (ce urma să fie numit la 17 decembrie 1921) i-a contactat pe Matei Cantacuzino și pe Iancu Flondor care avea reputația de om integru și cu spirit practic, constructiv, pentru a sonda șansele includerii acestora în viitorul său guvern. Matei Cantacuzino a declinat oferta, iar Iancu Flondor, deși sosit în capitală, a acționat spre găsirea unei soluții independente de guvernul Take Ionescu….

…Iancu Flondor, decorat cu Marea Cruce a Ordinului Coroana României de către Regele Ferdinand a trecut la cele veșnice la data de 19 octombrie 1924 în orașul Cernăuți. Vlad Gafița, în teza sa de doctorat precizează că Iancu Flondor s-a stins din viață în conacul său din Flodoreni (Storojineț). Conform cumnatului său, Sever Zotta “Moartea i-a provenit din embolie, de care își dădea foarte bine sama, zicând adeseori că el nu va trăi mult….

…Statul român i-a organizat funeralii naționale, reprezentanții regelui și ai guvernului depunând coroane. A fost înmormântat în cripta familiei de la Storojineț în 23 octombrie 1924. După ocuparea sovietică a Nordului Bucovinei, mormântul lui Iancu Flondor este profanat, iar monumentul funerar este distrus. La 28 noiembrie 1991 este sfințit un nou monument funerar, ridicat prin osârdia Episcopiei Ortodoxe din Oradea și grija Societății pentru Cultura Românească „Mihai Eminescu” din Cernăuți.

În București, strada care unește Foișorul de Foc cu Bulevardul Pake-Protopopescu îi poartă numele.

În Cernăuți a existat strada Iancu Flondor (1919), fostă Herrengasse; după intrarea în componența Ucrainei, și-a schimbat denumirea în str. Olga Kobyleanska.

Nicolae Iorga a adus un omagiu lui Iancu Flondor, scriind: “Cu adâncă recunoștință mulțumim omului întreg și neînfricoșatului român.” >>

Sursa

Catedrala Schimbarea la Fata din Odessa

Construirea s-a facut in 1794 de catre mitropolitul Gavril Bănulescu-Bodoni, conform proiectului arhitectului italian Francesco Frappoli.

Turnul de clopotniță a fost construit între anii 1825 și 1837, iar interiorul căptușit cu marmură policromă.

Mai multe biserici din regiune au fost zidite in stil identic, precum catedrala Nasteri Domnului din Chişinău.

Structura originala a templului a fost demolata de catre comunisti in 1936, iar renovarea s-a facut in 1999.

Clopotele catedralei au un dispozitiv electronic care poate interpreta 99 de melodi diferite.

Sursa

Sursa doi

Catedrala Sfantul Nicolae din Cernauti

Tradiția națională ortodoxă românească din Bucovina este personificată de Catedrala Sf. Nicolae. A fost construita în 1939 pe modelul uneia dintre capodoperele arhitecturii medievale românești – templul din Curtea de Argeș.

Domurile „răsucite” ale bisericii indică o legătură cu arhitectura cultă românească.

Această catedrală a devenit una dintre puținele biserici din Cernăuți care nu a fost închisă în perioada sovietică și unde slujirea către Dumnezeu nu a fost întreruptă. Datorită acestui fapt, interiorul original al bisericii Bucoviniene din prima jumătate a secolului XX, în special, vechea iconostasă sculptată, care este neobișnuit amplasată în partea dreaptă a intrării, a fost păstrată în interior. Au supraviețuit și vitralii sub cupole, moaștele Sfinților Mucenici, icoane și alte ustensile bisericești.

Sursa

Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni

<<Gavriil Bănulescu-Bodoni a fost profesor de geografie la şcoala din Năsăud, a cunoscut opt limbi, a construit 200 de biserici şi a petrecut câţiva ani la închisoare. El este considerat de Biserica Rusă drept întemeietorul şcolii greceşti în Rusia. >>

Scoala “greceasca’ din Rusia a fost intemeiata de catre printul Roman (Rotislavici) Smolenski, din familia de nobili bizantini Monomacos.

<<Acestea sunt doar câteva detalii despre viaţa mitropolitului, pe care le-a povestit stareţul Mănăstirii Căpriana, Filaret….

Cum a fost viaţa lui Grigorie Bănulescu-Bodoni, până a deveni călugăr, şi prin ce s-a remarcat în acea perioadă?

“Mitropolitul Gavriil Bănulescu Bodoni (cel mai probabil de origine armano-vlaha, cunostea limba greaca) este născut în 1746 în Bistriţa din Transilvania, într-o familie de credincioşi. Familia nu a putut să investească în instruirea sa. A mai avut încă câţiva fraţi, un frate Andrei şi o soră Maria. Dar avea un unchi de pe linia mamei, care era preot într-un sat de lângă Bistriţa. El reuşeşte să facă  primele clase primare, dar ulterior, datorită unchiului său reuşeşte să facă mai multă şcoală. Şi la vârsta de 16 ani el pleacă în Bulgaria la studii. Dar nu-i place procesul de instruire de acolo. Şi deja la vârsta de 21 de ani pleacă la Kiev, unde învaţă la academia de Kiev.

Se întoarce la Năsăud unde devine profesor de geografie, de care era pasionat, iar ulterior a făcut studii în Grecia. Apoi devine apropiat cu mitropolitul Gavriil Calimachi, care era Mitropolitul Moldovei şi a Valahiei. Acesta  îl ajută să plece în Grecia pentru a studia limba greacă veche. Mitropolitul cunoştea opt limbi străine şi Mitropolitul Gavriil Calimachi l-a ajutat şi mai mult să cunoască limba greacă veche. Aşa că îl trimite la Constantinopol, unde este călugărit, după care pleacă pe insula Patmos din Grecia unde învaţă trei ani limba greacă>> (veche).

<<Se întoarce apoi la Iaşi , unde este hirotonit ierodiacon în data de 31 august şi la 1 septembrie, în 1781, este hirotonit ieromonah şi numit predicator la catedrala mitropolitană de la Iaşi.”

Ce moştenire duhovnicească a lăsat Mitropolitul bisericii creştin ortodoxe din Rusia şi Grecia?

“El este considerat de biserica rusă ca întemeietorul şcolii greceşti în Rusia. În memoria lor au rămas şcolile pe care le-a dezvoltat, fiindcă aceasta este o bogăţie enormă. Căci este o posibilitate să înveţi. Şi nu doar să treci prin şcoală dar să obţii şi capacităţi în urma şcolilor.

Gavriil Bănulescu Bodoni a pus un accent foarte mare pe acest lucru, şi a făcut totul ca acei care îi erau subalterni şi studenţi să cunoască cât mai multe despre Dumnezeu. Şi cei din Grecia şi Rusia când rostesc numele mitropolitului Gavriil îşi aduc aminte foarte bine despre aceasta, cât de important şi cât de învăţat a fost acest ierarh.”

Din ce cauză Mitropolitul Bănulescu-Bodoni a fost persecutat şi arestat?

“În 12 iunie 1792 este arestat la ordinul domnitorului fanariot Alexandru Moruzi de 100 de soldaţi şi este dus la Constantinopol. Este ţinut jumătate de an în închisoare obligându-l să se lepede de ierarhia rusă. El a fost hierotonit episcop de ierahia rusă, înţelegându-se în teritoriu cu puterile otomane şi ruse. Şi odată ce ruşii stăpâneau Moldova şi Valahia au pus, bineînţeles, episcopul lor. Mitropolitul nu cedează  presiunii şi dovedeşte că nu are nimic împotriva confraţilor săi ortodocşi de la Constantinopol.

După jumătate de an este eliberat iar patriarhul Constantinopolului îl decorează cu distincţii bisericeşti şi revine în Rusia. În 1793 este numit Mitropolit de Ekaterinoslav şi mai târziu Novorosiisk. Se află aici până în anul 1799,  când este numit Mitropolit al Kievului şi al Galiţiei.

Era cea mai prestigioasă catedră din Biserca Rusă după Petersburg. Aici se află până în 1803, după care vine la Odessa. Aici stă un an, şi ia parte la aşezarea arhitecturală a oraşului, la întreţinerea Mănăstirii “Adormirea Maicii Domnului” din Odessa, unde astăzi acolo este seminar teologic.”

În ce împrejurări a ajuns în Basarabia şi ce îi datorează creştinii-ortodocşi din acest spaţiu?

“La Chişinău a făcut foarte multe. În primul rând, din 1812 până în 1821 a ridicat 200 de biserici, din temelii. Şi chiar a luat parte la ridicarea acestor biserici. Este un timp record. Până în 1813 a deschis tipografia bisericească la Chişinău, care tipărea multe cărţi. Şi din Moldova şi din Valaha veneau şi luaz cărţi de la Chişinău. Nu aveau acolo cărţi de aşa calitate şi nici tipografiile de acolo nu funcţionau aşa de eficient.

Toate cărţile tipărite de Mitropolit au fost în limba română. În 1814 deschide la Chişinău seminarul teologic care obligă pe toţi preoţii să facă carte. După doi ani de la deschiderea seminarului el cere deja ca toată lumea să facă şcoală.

Pe lângă seminar el mai deschide un liceu de cinci clase, care este echivalentul a 12 clase din prezent. Relevant este faptul că instruirea se face gratuit, ceea ce era deosebit, pentru că în acea perioadă trebuia să plăteşti un profesor pentru instruirea copiilor. El a creat această oportunitate ca să aibă oricine posibilitatea să facă carte. El s-a luptat foarte mult ca cei care învăţau în seminare să cunoască multe limbi străine. Mitropolitul Gavriil tocmai plângea de bucurie când studenţii îl salutau în limbi străine.”…>>

Sursa

Sursa doi

Sursa trei

Sursa patru

Biserica din lemn Sfantul Nicolae din Solotvino

Este situata in regiunea Transcarpatia, in localitatea Solotvino, districtul de Rakovski.

Localitatea ete locuita in prezent de etnici slovaci, romani, polonezi si unguri. Se considera ca in acest district mai multe localitati au fost intemeiate de catre refugiatii romani, oieri din Valahia, inca de pe vremea cotropirii Otomane.

Una dintre aceste localitati, a fost numita de romani Apsa Mijlocie, pana la anul 1948, cand comunistii au schimbat denumirea in Vodianoe.

Pe teritoriul comune Vodianov-Apşa se gasesc doua biserici vechi inchinate sfantului Nicolae. Una dintre ele este numita “Biserica Sfantul Nicolae de jos”, iar cealalta “Biserica Sfantul Nicolae de sus”.

Biserica Sfantul Nicolae de jos

Nu este cunoscuta data exacta cand a fost ridicata aceasta biserica, dar se considera ca ambele biserici au fost construite prin sec. 15, oficial fiind considerate cele mai vechi biserici din lemn din Ucraina.

Biserica este facuta in stil Romanesc, caracteristc perioadei medievale de catre constructori din Valahia, identica cu multe alte biserici de prin Transilvania.

Biserica in prezent este intr-o stare de degradare si necesita renovare urgenta. Ultima restaurare a biserici a avut loc in 1699.

Sursa