Conacul urban al lui Inglezi

<<Este un monument de arhitectură de însemnătate națională, situat la intersecția străzilor Mihai Eminescu și Veronica Micle din Chișinău. A fost introdus în Registrul monumentelor de istorie și cultură a municipiului Chișinău la inițiativa Academiei de Științe.

Prima atestare documentară a proprietății datează 1841, când M. Mihailov l-a vândut fratelui său Andrei Bilevici Iavorschi. Între 1870–1874 aparținea lui P. G. Tverdohlebov, după care proprietar a devenit nobilul A. D. Inglezi, până în 1889. Acesta a vândut casa, în 1889, nobilei Alexandre Spiridonovna Casso. În 1901, a fost amanetată societății de credite, la acest moment fiind descrisă ca o proprietate care „constă dintr-o casă trainică într-un etaj și jumătate, un corp de casă din piatră, și dependențe. Etajul superior are șapte camere, decorate bogat, cu podele din parchet, sobe din faianță, pereții sunt tapetați, la demisol sun cinci camere, pentru servitori, bucătărie, spălătorie. Toată casa este ocupată de proprietari, și prezintă un conac boieresc decorat bogat, cu tot comfortul.”

Se presupune că acest conac ar fi fost construit între anii 1874–1875 după un proiect al arhitectului Alexandru Bernardazzi, pentru familia lui A. D. Inglezi. Arhitectura este eclectică în spiritul renașterii venețiene. În 1940, clădirea a fost transferată Școlii normale de fete, situată la colțul cartierului vecin.

În anii ’60–’70 ai secolului trecut, clădirea se afla în gestiunea teatrului de operă și balet (acesta din urmă era amplasat în aceeași clădire cu actualul teatru „Luceafărul” până în anul 1980). Aici erau amenajate ateliere de confecționare a costumelor de teatru. În anii 1980, fațada conacului a fost restaurată conform unui proiect elaborat de arhitectul Viktor Rudenko. În prezent, clădirea aparține teatrului „Luceafărul”, care a dat-o în arendă unui agent economic pe o perioadă de 29 de ani.

Clădirea este situată la colțul cartierului, ridicată pe un plan rectangular, cu fațadele aliniate la străzile Mihai Eminescu și Veronica Micle. Demisolul este înalt. Camerele sunt grupate perimetral pereților, de ambele părți ale culoarului central, prin care are loc intrarea secundară în casă din direcția curții interioare. Etajul superior este alcătuit din șapte camere luxoase, iar cel inferior din odăile pentru servitori, bucătărie și încăperi de gospodărie.

Tenciuala fațadelor este netedă, cu excepția detaliilor decorate în jurul geamurilor și a demisolului, căptușit cu piatră tăiată.

Fațada principală este orientată spre strada Mihai Eminescu și care include intrarea principală. Compoziția este simetrică, alcătuită din șapte axe, în șase dintre care sunt amplasate ferestre, iar în acea centrală intrarea de onoare. Ferestrele sunt rectangulare, cu ancadramente în arc ogival, conturate cu o arhivoltă din muluri, cu timpanul opac. Reliefurile care completează ferestrele sunt dominate de motive orientale: lanțul selgiuc, ciubuce în torsadă, arcaturi ogivale, discuri. Ferestrele sunt aliniate vertical cu ferestrele de aerisire a podului, de aceeași lățime și în stil similar, precum și cu ferestrele demisolului. Accentul compozițional este pus pe intrare, care reprezintă un portal cu aspect oriental de aivan rectangular cu două ferestre laterale, mărginite de colonete elegante, care se repetă și la portal. Holul intrării este iluminată de o fereastră laterală, iar urcarea la nivelul parterului se efectuează prin trepte exterioare.

Fațada laterală are o compoziție simetrică, alcătuită din patru axe, toate conținând ferestre. Cornișa casei este proeminentă, din muluri, cu o friză netedă, susținută la colțuri de lesene.

În anul 2014, agentul economic care arendează clădirea a demarat lucrări de restaurare a monumentului. Cu scopul de a restabili aspectul conferit de Bernardazzi, agentul economic dorește să inaugureze în clădire un restaurant sau cafenea. Proiectul este avizat de Ministerul Culturii.>>

Sursa

Ambrozie de Moscova

Familia Kamenski este de origine aromana (vezi biografia).

Ambrozie (nascut Andreï Stefanovici Zertis-Kamenski , 1708-1771), a fost mitropolit de Moscova intre anii 1768 si 1771 si membru al Sfantului Sinod.

Andreï Zertis-Kamenski isi tragea originea dintr-o familie de moldoveni din Nejin, regiunea Cernihiv  azi in Ucraina de nord.

Tatal sau Stefan (1660-1722) a fost traducator de limba romana, greaca si turca la hatmanul cazacilor Ivan Mazepa.

Andrei a ramas de timpuriu orfan de tata, fiind crescut de catre unchiul sau din partea mamei, Vladimir Kamenski, staretul manastiri “Lavra Pestera” din Kiev. La Kiev a inscris Academia Teologica 1739, intemeiata de catre mitropolitul Petru Movila.

In 1764 ajunge arhiepiscop, iar apoi a fost ales de mitropolit de Moscova de catre Ecaterina II in 1768.

Ambroise a fost ucis de catre multimea de la mănăstirea Donskoy, pentru că a ordonat scoaterea icoanei Preasfintei Fecioare din Bogolioubski, pentru a preveni răspândirea epidemiei de ciumă, fiind înmormântat în cimitirul Donskoy.

Sursa

Sursa doi

Biografie: BOIERIMEA MOLDOVEI DINTRE PRUT SI NISTRU DE GHEORGHE G. BEZVICONI VOL. II, BUCURESTI

Locotenentul aviator Nicolae Polizu-Micșunești

Nicolae <<(n. 2 iulie 1904, Hârlău, d. 2 mai 1943,[1] Kramatorsk) este unul dintre așii aviației de vânătoare române în timpul celui de al Doilea Război Mondial. A zburat pe avioane Heinkel He 112, IAR 80 și Bf 109G.

S-a născut ca fiu al lui Nicolae Gr. Polizu-Micșunești (1874–1953), avocat, șeful baroului pe țară, țărănist, prieten cu Iuliu Maniu, căsătorit la 7 februarie 1901 cu Adina (1881–1978), fiica lui Constantin Ghica Deleni. A avut un frate, George Polizu-Micșunești (?–1952). A copilărit la conacul familiei, din Maxut.

A participat la război pe frontul de Est în 1941 și 1943. Între aceste campanii a fost pilot de încercare la uzinele IAR Brașov. A participat la 160 de misiuni, 52 de lupte aeriene și a obținut 10 victorii omologate și una probabilă. A fost unul din cei trei aviatori decorați cu Ordinul Mihai Viteazul în anul 1941, ceilalți doi fiind decorați post-mortem.

Locotenentul aviator (r) Nicolae Polizu a fost decorat cu Ordinul Virtutea Aeronautică de război cu spade, clasa Crucea de Aur cu 2 barete (11 octombrie 1941) „pentru eroismul dovedit dela începutul războiului și până azi, în 16 lupte aeriene, doborând cinci avioane inamice”, clasa Comandor (4 noiembrie 1941) „pentru eroismul dovedit în luptele aeriene dela Dalnik, Duboșari și Hagibei, doborând cinci avioane inamice” și cu prima baretă la clasa Cavaler (20 februarie 1942) „pentru eroismul, curajul și vitejia arătată în luptele aeriene cu inamicul, isbutind să doboare 7 avioane bolșevice”. A fost distins, de asemenea, pe 14 noiembrie 1941 cu Ordinul „Mihai Viteazul”, cl. III-a „pentru agerimea și îndrăsneala de care a dat dovadă în luptele aeriene, doborînd cel mai mare număr de avioane inamice”. >>

Conacul Polizu,

A fost construit in 1878 de familia princiara Ghica, in stil neoclassic, fiind locuit pana la venirea comunistilor in 1946, ca resedinta de vara a familiei. Este inconjurat de zeci de hectare de verdeata, de livezi cu visini si ciresi, un frumos peisaj moldovenesc. (vezi Pensiuni Moldova)

Mostenitorii dupa 2005 au reusit sa reinter in posesia conacului si au refacut pe cat posibil interioarele, restaurand piese de mobilier sculptat in lemn scump si rar, si readucand atmosfera princiara romaneasca de odinioara. Singurul lucru care nu a mai putut fi adus inapoi este biblioteca impresionanta pe care o detinea conacul si la care, pentru distrugerea ei in totalitate, comunistii au ars trei zile la cartile acestei biblioteci.

Familia Polizu este de origine aromana. Astazi conacul este o atractie turistica.

Vezi si articolul anterior.

Sursa

Sursa doi

Sursa trei

Cartierul Moldavanka

Este o parte istorica a Odesei, zonă destul de mare, limitată de străzile Staroportofrankivska, Balkivska, Dalnytska, Stepova, Tsvetaeva și Mechnikova. Cartierul a apărut pe locul a două sate – Bolgarka (und s-au asezat armano-vlahi din Bulgaria) și Nova Slobidka, care are două centre: Piața Sf. Mihail și Piața de cai vechi.

Aceasta asezare moldoveneasca este amintita inca de la anul 1764, ca fortăreața Yeni-Duni, construită inspre Belgorod.

In afara de populatia moldo-bulgara, aici au mai trait si evrei. Ambele sate au fost înconjurate de multe cătune, precum Rozkydaylivka, Vorontsovka, Matroska, Bugaivka, care rămân încă în toponimia Odesei sub formă de nume de străzi și locuri. Populația acestor zone a format ceea ce ulterior a devenit cunoscută sub numele de Moldavanka.

În 1820, in aceasta zona a fost construita biserica Arhanghelul Mihail, care fiind de dimensiuni mai modeste, nu a putut primi pe toti enoriasi, astfel ca la anul 1826 s-a decis sa se ridice o noua biserica mai incapatoare.

Astfel, în 1839, a fost construită biserica inchinata sfintilor Petru și Pavel inchisa si apoi distrusa 1932 de catre regimul bolsevic.

Sursa

 

Ştefan Gonata

Academicianul Stefan Gonata era feciorul caminarului Constantin Gonata, de origine romaneasca, nascut la Zerma, in Macedonia. Dimitrie Gonata, tatal lui Constantin, a murit pe cand baiatul avea doisprezece ani. lntreaga sa famine a suferit de pe urma unui macel salbatec al Turcilor, baiatul reusind sa pribegeasca singur, Ia un mos al sau, Ia Bucuresti. El mai avea un frate, doctor la Viena. Mosul lui Gonata conducea o manastire, in care baiatul a si inceput invatatura, continuand-o mai tarziu la Iasi. I se zicea aid : colas de Rodos”. Tartar, Constantin a ajuns omul de incredere al boierului Bals, care i a obtinut rangul de caminar si mijloace pentru rotunji o mosioara la Trifanesti din Basarabia. Caminarul Gonata s’a casatorit cu fata vamesului Iancu Gustea, Ecaterina, a cares mama era Anastasia Ticau, din Iasi, unde o mahala poarta si astazi acest nume, mostenindu-l dela niste razesi din Sarateni, din care Stefan Ticau era scriitorul” letopisetului lui Nestor Ureche. (vezi biografia)

<<Ştefan Gonata s-a născut la 1 februarie 1838 la moşia tatălui, la Trifăneşti. Avea şase ani când a pierdut unul după altul trei fraţi, apoi a decedat şi mama. Tatăl şi-a dedicat viaţa de mai departe educării acestui vlăstar, care de la o vârstă destul de fragedă începuse să facă lecturi serioase din autorii clasici. În 1856 absolveşte liceul regional din Chişinău şi pleacă la Odesa, la colegiul Richelieu, pe care-l părăseşte din anul III. Studiază filozofia şi viticultura la Paris.

Ştefan Gonata a amenajat pe moşia sa un sector experimental. A fost unul dintre acei care a adus şi a aclimatizat în Basarabia viţa-de-vie franceză. Se zice că vinurile obţinute la moşia Zberoaia deveniseră vestite în acea vreme. Şt. Gonata a încercat să transplanteze în solul basarabean viţa-de-vie americană, era în căutarea unui leac împotriva filoxerei, care ruina podgoriile basarabene.

A deschis la Zberoaia un spital, a organizat un muzeu. Avea o bibliotecă extraordinară. Colabora la câteva reviste agricole din Rusia, iar observaţiile sale ştiinţifice le împărtăşea cu savanţi din România şi din alte ţări europene. Mihail Kogălniceanu întreţine corespondenţă cu acest basarabean înţelept. Activitatea ştiinţifică a lui Ştefan Gonata n-a trecut neobservată. La 29 de ani Academia Română îl alege membru de onoare.

Pe atunci nu prea era în tradiţie să se vorbească despre aspiraţiile naţionale ale moldovenilor. Şi se credea, mai bine zis, se făcea totul să se creadă, că ele nici n-ar exista. Deşi trebuie să ştim că grupări naţionale moldoveneşti au existat sub forma unor cenacluri boiereşti în toţi anii de ocupaţie. Ţarismul interzisese publicaţiile în limba băştinaşilor, dar libera comunicare nu era în stare s-o interzică, mai ales la conacurile unor boieri cu minţile luminate care îşi dădeau bine seama de situaţia Basarabiei. (O dovadă în plus la cele spuse anterior e şi acea Societate moldovenească a nobililor basarabeni, înfiinţată în 1905, sub egida unei asociaţii culturale). Ştefan Gonata a făcut parte din cenaclul fraţilor Leonard, Pavel şi Petre.

Ultimii ani de viaţă Ştefan Gonata i-a trăit în izolare, o boală cumplită i-a întunecat zilele. În chinurile acestei boli şi-a dat foc manuscriselor şi unor documente: ceea ce n-a ars atunci, a ars în timpul revoluţiei din 1917… Aşa a dispărut de pe întinsul imaginarului ocean o insulă a inteligenţiei – Ştefan Gonata.

Decesul lui a fost fixat la 18 septembrie 1906 la Chişinău. Peste ani când s-a întocmit Dicţionarul membrilor Academiei Române, printre primii membri a fost trecut şi Ştefan Gonata. Iar în ediţia semnată de Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române. 1866-1999. Dicţionar (Bucureşti, 1999), el este prezentat plenar cu biografie şi fotografie, un singur lucru rămânând să-l mai facă contemporanii, să încerce să-i adune viaţa şi opera într-o monografie.>>

Vezi si articolul anterior “Conacul Gonata din Zberoaia, Nisporeni”.

Sursa

Sursa doi

Biografie: G. BEZVICONI, PROFILURI DE IERI SI DE AZI, ARTICOLE EDITUR A LIBRARIEI UNIVERS! TARE I. CARABAS, STR. GENERAL BERTHELOT, Nr. 3, 1 9 4 3

 

Conacul familiei Leondari-Buznea

<<Români din Macedonia. Leondari Gheorghiu emigrea in Moldova impreuna cu Gheorghe Ghica-Voda ce! Batran, care se casatoreste cu fiica vornicului Bacsan. Urmasii necunoscuti.>>

Este un monument de arhitectură de importanță națională din satul Ciuciulea, raionul Glodeni (Republica Moldova), construit la sfârșitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea.

Conacul în trecut era înconjurat de un parc faimos. Clădirea principală este tipică pentru arhitectura clasicistă de provincie a conacelor, purtând amprenta stilului „Art nouveau” (în Rusia cunoscut sub genericul de „Stil modern”, iar în România „Stilul anului 1900”).

Actualmente, conacul este ocupat de o școală profesională]. Ministerul Educației a propus ca aceasta să fie închisă și comasată cu Școala de meserii nr. 17 din or. Glodeni. Motivul e că, deși școala are o capacitate de 400 de locuri, în ultimii trei ani planul de înmatriculare nu a fost îndeplinit.

Sursa

Biografie: BOIERIMEA MOLDOVEI DINTRE PRUT SI NISTRU, Actele Comisiei pentru cercetarea documentelor nobilimii din Basarabia, la 1821, publicate de GHEORGHE G. BEZVICONI
Si
PATRIMONIUL CULTURAL NAȚIONAL CA RESURSĂ PENTRU O DEZVOLTARE DURABILĂ A REPUBLICII MOLDOVA, Volumul I Coordonatori: Victor GHILAȘ, Adrian DOLGHI

Anastasios Maltos

Anastasios (1851-1927), savant, autor, traducator si muzician.

S-a nascut in Megarovo, Bitola, fiul lui Nikolaos Maltos. Nepotul sau a fost doctorul Alcibiades Maltos.

A studiat filologia la Univerzitatea din Atena, apoi in Germania. In 1879 isi i-a doctoratul in filozofie la Univerzitatea din Zurich, dupa care se stabileste in Odessa timp de 25 de ani, unde va lucra ca professor de filologie la o scoala greceasca de fete – In oras exista o mare comunitate de armano-vlahi si greci, comercianti, oameni de afaceri, care au construit scoli, precum “Rodakanakeio”, Bazarul Grecesc, Strada Greceasca, Casa Maiurov (probabil Maiorul), Scoala Greceasca de Comert si altele, la care intre anii (1880-1919) ajunge director.

A predat deasemenea si muzica la Academia Pedagogica Maraslio, iar la indemnul comerciantului Grigorios Maraslis (de origine grec sau armano-vlah), a preluat organizarea si conducerea “Librariei Maraslis, unde a publicat multe lucrari stintifice din antichitate a diversilor autori. I

In 1905, a fost premiat de catre guvernul grec cu “Ordinul Salvari”, pentru munca sa de publicist timp de 25 de ani.

In 1919 paraseste Odessa si se stabileste in Salonic, iar apoi in Atena, unde lucreaza ca professor de filologie la un liceu (1921-1926).

Moare in 1927 in Atena.

A fost casatorit cu Marina Koantzaki cu care a avut 3 copii. Una dintre ficele sale pe nume  Iphigenia Maltou a fost casatorita cu ofiterul Ioannis Faviatou-Kokkoli.

Sursa

Sursa doi

Catedrala Sfanta Sofia din Kiev

Este una dintre cele mai inseminate biserici din oras, cunoscuta si cu numele de Soborul Sfanta Sofia.

Se considera ca ar fi fost ridicata pentru prima data inca la anul 1037 sau 1011, pe vremea domniei lui Vladimir cel Mare (vezi art. Anterior).

După prădarea Kievului de către Andrei Bogolyubsky in 1169, apoi de tătarii mongoli în 1240, catedrala a avut mult de suferit, fiind aproape complet distrusa. În urma Unirii de la Brest din 1595-96, Catedrala Sfânta Sofia a aparținut Bisericii Greco-Catolice din Ucraina până când a fost revendicata si reparata de mitropolitul ortodox moldovean Petru Movila în 1633 (vezi art.anterior despre – Academia Teologica din Kiev).

Reconstruirea s-a facut in stil baroc Ukrainian.

Pe vremea regimului bolsevic catedrala trebuia sa fie demolata insa pana la urma a fost transformata in muzeu.

Incepand din 1980 regimul sovietic a returnat catedrala Biserici Ortodoxe din Ukraina.

Sursa

Grigorie Roșca

Grigorie <<(n. anii 1480 – d. 5 februarie 1570) a fost un consilier spiritual și văr al domnului Moldovei Petru Rareș. Egumen al Mănăstirii Probota, devenit mai târziu mitropolit al Moldovei, Grigore Roșca a contribuit substanțial la formarea curentului de opinie antiotoman, de neatârnare și de păstrare a datinilor și credințelor strămoșești. Datorită acestui foarte important sfetnic și a întregii suflări monahale a vremii, a inaugurat Petru Rareș, fiul marelui domn Ștefan cel Mare, ciclul frescelor exterioare moldave, renumite și recunoscute astăzi în întreaga lume.

Văr după mamă cu Petru Rareș, Grigorie Roșca se trăgea din familia boierilor Bârlă de la Hârlău. S-a călugărit de tânăr la Mănăstirea Probota (denumită în vechime „Mănăstirea Pobrata”), unde a devenit egumen. A deținut acest important rang monahal nu mai puțin de douăzeci și trei de ani (1523-1546).

După ce a devenit egumen, s-au început lucrările de refacere a Mănăstirii Probota și de pictare a ei. Ulterior, în biserica mănăstirii, devenită necropolă voievodală, au fost înmormântați Petru Rareș și alți membri ai familiei sale. Mai târziu, în drepta ușii de intrare în biserică, sub pisanie, a fost zugrăvit și Grigorie Roșca.

În 1546 (după 13 mai) a devenit mitropolit al Moldovei. În această calitate s-a îngrijit și de Mănăstirea Voroneț, pictura bisericii, inițiată de mitropolitul Teofan, fiind terminată sub păstorirea lui Grigorie Roșca. Tot acolo a adăugat bisericii un pridvor (în 1547) și a inițiat și a dus la bun sfârșit pictura exterioară a bisericii, vestită pentru culoarea predominantă a frescelor (inconfundabilul „albastru de Voroneț”, considerat de specialiștii în arte plastice ca unic în lume și comparat cu roșul lui Rubens sau verdele lui Veronese). De o parte și de alta a ușii de intrare se află zugrăviți Grigorie Roșca și Daniil Sihastrul, mentorul mitropolitului.

Tot în perioada în care a condus Mitropolia Moldovei, la Mănăstirea Voroneț a fost înființată o școală de copiști, de la care provin manuscrisele „Codicele” și „Psaltirea Voronețeană”.

În 1551 Grigorie Roșca s-a retras din scaunul mitropolitan, probabil din cauza vârstei sau din cauza neînțelegerilor cu urmașul lui Petru Rareș, Iliaș Vodă (același care l-a alungat din scaunul episcopal și pe Macarie al Romanului).

Grigorie Roșca a murit la 5 februarie 1570, la respectabila vârstă (pentru acea perioadă) de 90 de ani. A fost înmormântat la Mănăstirea Voroneț.>>

Sursa

Biserica Mantuitorului din Berestov

<<Cel mai vechi portret al mitropolitului Petru Movilă care există astăzi la Kiev face parte din fresca interioară a bisericii Mănăstirii Berestovo, închinată lui Iisus Hristos Mântuitorul. Berestovo, pe vremuri un sat în împrejurimile Kievului, este astăzi în centrul istoric al oraşului, la nord de Lavra Pecerska (Lavra Pestreilor). Biserica a fost reconstruită de Petru Movilă între 1642 şi 1643, în formă de cruce greacă, pe ruinele unei clădiri mult mai vechi, atestată documentar prima dată în secolul al XI-lea, care fusese dărâmată de tătarii conduşi de Batu Han, în 1240, când au distrus întregul oraş. Frescele din interior, conservate parţial, au fost pictate de fraţii macedoneni Ianis şi Giorgis între 1643 şi 1644.

Pe arcul de deasupra iconostasului (pierdut) există un portret al lui Petru Movilă din timpul vieţii, în care acesta, în genunchi, în calitate de ctitor, Îi înfăţişează biserica reconstruită lui Iisus Hristos, care este îmbrăcat în veşminte de episcop, aşezat pe tron, cu Fecioara Maria la dreapta Sa şi marele prinţ Vladimir (Volodymyr, 958-1015) la stânga. La picioarele lui Iisus Hristos se află blazonul familiei Movilă. O inscripţie lungă în greceşte menţionează reînnoirea bisericii de către Petru Movilă în anul 1644, în timp ce o altă inscripţie mai mică, tot în greceşte, şi alta în slavonă indică anul1643.>> (vezi si artic. Anterior “Academia Teologica din Kiev”)

Situata in apropiere de Kiev, biserica a fost inclusă  în 1990 pe lista patrimoniului mondial UNESCO.

Data exacta a construiri nu este cunoscuta, dar in accord cu traditia, biserica ar fi fost ridicata pe vremea printului Vladimir de Smolensk – din dinastia Daneza (Dacica) Rurik – intre anii 1113 si 1125.

La anul 1240 catedrala a fost devastata de catre invazia de tatari in frunte cu Batu Kan, pana in 1640-1644, cand mitropolitul roman (armano-vlah) Petru Movila a reconstruit biserica in stil baroc Ukrainian, dupa care s-a realizat si iconografia de catre maestri macedoromani, fratii Ianis si Giorgis.

Cele trei clopotnite ale catedralei au fost zidite la inceputul sec. XIX.

In 1157, fiul lui Vladimir de Smolensk, Yury Dovgoruky, intemeitorul  Moscovei a fost inmormantat in aceasta biserica (probabil dupa anul 1157).

Conform cercetatorului polonez Piotr Krasny, autorul restaurari catedralei Mantuitorului a fost arhitectul italian Ottaviano Mancini, care tot in slujba mitropolitului Petru Movila va reconstrui si catedrala Sfanta Sofia din municipiu.

În 1947, pentru a marca a 800-a aniversare a fondării Moscovei, s-a instalat sarcofagul simbolic al lui Yuri Dolgoruky, in catedrala, el fiind considerat în mod tradițional fondatorul Moscovei.

O restaurare mai recenta a catedralei a avut loc intre anii 2017 si 2019.

Sursa

Biografie: MINISTERUL EDUCAŢIEI, CULTURII ŞI CERCETĂRII AL EPUBLICII MOLDOVA INSTITUTUL DE ISTORIE BIBLIOTECA ŞTIINŢIFICĂ (INSTITUT) “ANDREI LUPAN” ISTORIE ŞI CULTURĂ In honorem academician Andrei ESANU~Biblioteca Ştiinţifică Secţia editorial-poligrafică, Chişinău, 2018